DE LA DOLHASCA PE CALEA VICTORIEI

La scurt timp după memoriile lui Marin Moraru mi-a căzut în mână "De la Dolhasca pe Calea Victoriei", volum în care Alexandru Arșinel deapănă amintiri de viață.

Memoriile sale sunt consemnate tot de Maria Capelos, în aceeași scriitură limpede și acroșantă. 

O viață palpitantă, cu acțiune și neprevăzut, dar relatată cu evidentă reținere și diplomație. 

Personal, mă așteptam ca memoriile unui actor atât de longeviv și statornic pe scena artistică a țării să devoaleze și ceva picant, neașteptat, știți voi... acel ceva care-ți rămâne în cap pentru că l-ai citit într-o carte. Din acest punct de vedere, Arșinel creează o atmosferă plăcută, dar ușa deschisă dă într-o încăpere deja familiară - adică vorbește despre lucruri deja cunoscute publicului din alte surse și astfel nimic din ceea ce spune nu pare nou.

Aproape toți cei menționați în carte sunt inteligenți, talentați, onești, buni la suflet. Plictisitor! Dacă ar fi adevărat, ar fi minunat, dar cum nu cred în pădure fără uscături, asemenea memorii populate doar cu zâne bune îmi inspiră iz de poveste și nu de memorialistică.

Tot la capitolul "nu mi-a plăcut" aș aminti un soi de aroganță deranjantă. Nu neg nici talentul, nici aptitudinile manageriale și nici calitățile morale ale actorului, dar să induci impresia că absolut toți te plac și admiră - colegi, public, oficialități - mi se pare neverosimil. De altfel, cred că și titlul accentuează oarecare autosuficiență. 

Uite, mie nu-mi place Arșinel. Și cunosc cel puțin alte zece persoane care nu-l au pe lista de preferați.

Nu regret că am citit cartea, n-a fost pierdere de vreme, dar nici mare câștig. N-am reținut mare lucru, e o carte de atmosferă, nu de informații.