Publius Ovidius Naso

S-a nascut la Sulmo (Sulmona Italia) in 43 i.Cr intr-o familie bogata si a murit in exil in anul 17 d.Cr la Tomi (Tomis, Constanta Romania). Motivul trimiterii la Tomis nu sunt cunoscute, dar poetul a afirmat ca a vazut ceva ce nu ar fi trebuit vazut. Imparatul care l-a exilat a fost Augustus. Nici imparatul care a urmat, Tiberiu, nu a anulat exilul lui Ovidiu.

In anul 8 d.Cr este exilat la marginea lumii romane,  intr-un tinut recent intrat sub autoritatea imperiului.

Om de mare cultura si cunoscator de latina si greaca, din scrierile lui rezulta clar ca limba getilor era foarte diferita de acestea: "pentru limba noastra pe-aici nu sunt urechi", "graiul cel salbatic, strain de limba noastra si care-a biruit-a si vorbele grecesti".

Ovidiu marturiseste ca nu se intelege deloc prin vorba cu getii: "si ei vorbesc o limba corcita intre dansii, nu pot decat prin semne cu ei sa ma-nteleg, eu sunt aici barbar si getii rad ca prostii de graiul meu latin".

Ovidius a fost un scriitor prolific care a scris, printre altele, Metamorfozele, Ars amatoria, Ars amandi (arta de a iubi), Tristele, Ponticele - ultimele doua scrise in exil.

Ovidiu a invatat limba getilor si chiar a scris in aceasta limba, dar acele poeziile s-au pierdut: "tot locu-i plin de barbari, ce urlet ca de fiara, tot locu-i plin de glasuri salbatice de geti, chiar limba mea de-acasa mi-e teama c-am uitat-o, caci astazi ca sarmatii si getii eu vorbesc"; "eu, de-atata vreme, si limba le-o vorbesc", "am scris in graiul getic, cuvintele barbare le-am pus in vers latin".

Citate celebre ale lui Ovidiu:

"odihneste-te, un camp odihnit da o recolta bogata"

"zeii ii favorizeaza pe cei indrazneti"

"exista o mie de forme de rau; vor exista o mie de remedii"

"cine a trait in obscuritate a trait bine".

"Mă-ncing de pretutindeni sarmaţii barbari, geţii si bessii, ah! ce nume! nedemne de-al meu vers!

Cât aburesc zefirii ne îngrădim cu Istrul, 

El numai ne păzeşte de crunte năvăliri.

Vai! însă iarna tristă când îşi arată colţii

Şi geru-mbracă ţara în albul lui veşmânt,

Şi când la miazănoapte e crivăţ şi ninsoare, 

Atunci îi vezi pe barbari de viscole goniţi.

Nici soarele, nici ploaia nu pot topi zăpada, 

Şi crivăţul o-ngheaţă: ea-n veci nu se mai ia:

Nu s-a topit cea veche şi vine alta nouă

Şi-n multe părţi rămâne omăt din două ierni.

Aşa de tare-i vântul, că dezgoleşte case 

Şi turnurile nalte le surpă la pământ.

Atunci, de frig, barbarii îşi pun pe ei cojoace,

Îşi pun iţari: nu-şi lasă decât obrazul gol;

Iar ţurţurii de gheaţă le zuruie în plete, 

De alba promoroacă scânteie barba lor"

-----

Nu-s chinuit atâta de frigul care-i veşnic, 

De câmpul ars tot timpul de gerul cel cărunt,

De graiul cel sălbatic, străin de limba noastră, 

Şi care biruit-a şi vorbele greceşti,

Cât de războiul care mă-mpresură de-aproape"

----

"Dar astăzi sunt departe, sub zodii îngheţate,

Pe ţărmul cel sarmatic, împrejurat de geţi"

----

Cu geţii în amestec sunt grecii de pe-aice, 

Dar geţii cei sălbatici îi covârşesc pe greci.

Călări pe cai, puzderii, sarmaţii şi cu geţii 

Tot mişună pe drumuri: când vin, când iar se duc!

Niciunul nu-i să n-aibă la dânsul arc şi tolbă, 

Şi cu venin de şarpe sunt unse-a' lor săgeţi.

Au glas şi chip sălbatic, aidoma lui Marte; 

Nici barba nu şi-o taie, nici pletele din cap,

Şi mâna lor îndată te-njunghe cu cuţitul,

Căci tot barbarul poartă la coapsă un cuţit.

Şi eu îi văd de-aproape, i-aud, eu, cântăreţul Iubirilor gingaşe! Eu azi trăiesc cu ei!

----

Iţarii şi cojocul îi apără de frig.

La unii se văd urme de limbă elinească, Dar barbară ş-aceasta în gura unui get.

Nu-i nime între dânşii să poată-n latineşte Să spună chiar cuvântul cel mai obişnuit.

5 5 În graiul cel sarmatic - iertaţi-mă, o, Muze! - Chiar eu vorbesc adese, chiar eu, poet roman.

O spun şi mi-i ruşine: cuvintele străbune Abia îmi vin pe buze, de-atâta lung dezvăţ!

----

Tot locu-i plin de barbari. Ce urlet ca de fiară! Tot locu-i plin de glasuri sălbatice de geţi.

Chiar limba mea de-acasă mi-i teamă c-am uitat-o, Căci astăzi ca sarmaţii şi geţii eu vorbesc

----

Pe geticele ţărmuri belşug nu-i de nimic.

---

Nu este neam mai barbar pe lume decât geţii, Şi, totuşi, chiar şi geţii durerea mea o plâng

----

Căci eu, de-atâta vreme, şi limba le-o vorbesc -

Un om bătrân şi care era din întâmplare În ceata lor, aceste cuvinte mi-a răspuns:

«Noi încă ştim, străine, ce e prietenia, Noi care stăm departe, la Istru şi la Pont.

---

poetul aproape că e get.

Ah! mi-i ruŞine-a spune: am scris în graiul getic,

2 0 Cuvintele barbare le-am pus în vers latin!