20 DE ANI IN SIBERIA

O carte de memorii scrisă de bucovineanca Anița Nandriș despre deportarea în Siberia.

Cartea a fost publicată cu subtitlul "Destin bucovinean" la editura Humanitas, în 1991 și este scrisă în limba autoarei, în "dulcele grai bucovinean", destul de diferit ca pronunție față de româna standard cu care suntem obișnuiți:

„Prin cîte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea siama... Eu m-am născut în anu 1904, în satul Mahala, judeţul Cernăuţi. Am fost şapte fraţi, şase băieţi şi eu, o fată. Părinţii au fost ţărani, adică gospodari, cum era timpul pe atunci. Aviau pămîntul lor, ţineau vite, cai, oi, porci. Să plătia un bir la stat, după cît pămînt avia omul”.

În carte avem și detalii istorice despre ocupația austro-ungara și cea a "moscalilor":

„Nu după mult timp, vedem că iarăşi se retrag austriecii. Au rupt moscalii frontu în altă parte şi-i înconjurau şi au fost nevoiţi să se retragă” - „Cînd venia armata austriacă să simţia lumia mai vie, nu era cu atîta frică. De bună siamă, că era timp de război, luau lume la lucru, luau cai, căruţă de proşpant, aşa zicia pe atunci, dar se ştia că luau pe un timp, apoi le da drumu la aceia şi-i lua pe alţii. Pasiune, pîne, o vită, un porc, dacă trebuia pentru armată, erai sălit să dai. Adică ei plătiau un preţ redus, dar asta era, că faciau cu lege şi lumia nu era aşa cu mare frică”.

În perioada celui de-al doilea război mondial sătenii se confruntă cu înaintări și retrageri succesive ale armatei române și sovietice. Mulți săteni decid să fugă din calea "moscalilor", Anița vrea același lucru, dar soțul se opune, de teamă să nu-și piardă agoniseala. În ultima clipă întorc căruțele și revin în sat, cu încrederea că ocupația moscalilor nu va fi prea grea și că se vor obișnui cu noul regim. Brusc, se strică și vremea, ca semn premonitoriu că însăși viața lor se va întuneca:

„Bărbatul meu şi cumnatu lui Floria şi-au împlinit dorinţa. Intorc căruţa spre casă, o punem pe mama în căruţă şi pornim spre casă. Deodată sa schimbat timpu. Pe loc s-a posomorit. Am pornit aşa la drum şi am mers poate ca un chilometru sau mai bine. A început un vînt tare. S-au rădicat nişte nouri negri şi asia veniau de jos, de îţi paria că ating vîrful copacilor. A început să fulgere şi să tune. Nişte trăsnete grozave de îţi paria că e sfîrşitul lumii”.

Întră sovieticii în sat, stau cuminți și chiar se comportă civilizat câteva zile, apoi începe să mișune miliția care ridică oamenii fără explicații și-i încarcă în mașini. Unde-i ducea, nimeni nu știe. Mai târziu, au început să ia cu forța tinerii la luptă. Un fel de luare cu arcanul ca-n vremuri feudale. Mamele își ascundeau copiii pe unde puteau. Unii scăpau, alții nu. Erau luați iar familiile nu primeau nici o explicație. Plecau și duși rămâneau.

La scurt timp sovieticii au început să ridice familii întregi. Le încărcau în camioane și așa li se pierdea urma - într-o zi a venit rândul familiei Aniței. Au fost luați cu forța și transportați la gară. De-acolo a început deportarea lor. La urcarea în trenuri, Anita e separată de soț și atunci e ultima dată când îl mai vede.

Așa ajunge ea în Siberia împreună cu cei 3 fii ai săi – unul e adolescent de 17 ani, ceilalți doi sunt mai mici: unul de 11 ani, celălalt de 14 ani.

Prima oprire e undeva în nordul Rusiei, într-o pădure. Acolo sapă bordeie în pământ, alături de alți deportați, pentru că se apropia iarna și aveau nevoie de locuință: „Ni-au pus şi am săpat în pămînt, cam de un stat de om adînc, vro trei metri de lat şi lung cît dovedia de săpat, zece şi 15 metri. Deasupra puniau lemne, druci, aproape unu de altu şi acoperite înapoi cu pămînt. Inăuntru au pus sobă de fier, în faţă au făcut uşe. Aşa s-a făcut nu numai unu, ci multe bordeie, căci era lume destul de multă”.

Stau acolo un timp, apoi sunt duși mai spre nord, undeva pe malul lui Obi, dincolo de cercul polar, într-o zonă pustie și înghețată, cu temperaturi chiar și de minus 40 grade: „Cît te uitai cu ochii nu vedeai nimic decît pustiitate, tundră”; cand sa te bucuri si tu de putina caldura, afli ca locul e plin de tantari iar vara tine putin. Din mai pana in august nu se intuneca, ”Soarele numai să coboria la apus şi tot din acelaş loc să rădica înapoi”.

Familia lucrează acolo la pește – fiul cel mare pleacă pe un pescador iar Anița lucrează pe mal la prelucrarea peștelui. Locuiește tot într-un bordei în pământ săpat pe marginea unei râpe, un bordei plin cu alți basarabeni și colonii întregi de păduchi. Mai târziu ajunge într-o baracă de lemn în care locuiesc vreo 70 de oameni și unde era bătaie mare pe cele două sobe unde-și încălzeau puțină apă sau făceau vreo fiertură.

Hrana era raționalizată, câte 700 g pentru cei care munceau și vreo 300 g pentru copii. Dar mâncarea nu se primea de la sine, ci doar contra banilor. La foamete adăugam frigul de crapă pietrele, hainele rărite și peticite, păduchii avizi de ultimul strop de sânge și înțelegem cam ce au însemnat Siberia și gulagul pentru deportați și prizonieri de război, locuri unde foarte puțini oameni au supraviețuit. Ne spune Anita: „mutam zilele de azi pe mîne”.

Ani de zile nu mănâncă fructe sau legume și organismul se resimte: „lumia a început să se îmbolnăvească. La început eşiau nişte pete vinete pe picioare, îţi era aşa de somn că mergînd pe picioare dormiai. Apoi se îmflau gingiile în gură şi să înegriau, dinţii se clătinau toţi ca mărgică, părul din cap totul pica”. Și sunt sfătuiți de oamenii locului să mănânce iagode, adică fructe din tundră, care erau singura sursă de vitamine.

În carte avem și câteva detalii despre neniți, triburile băștinașe care trăiesc în pustiul nordului, pentru reni și împreună cu renii. Pe Youtube există documentare foarte interesante despre ei și modul lor de viață. Dar iată ce spune Anița despre neniți:

"Acolo au trăit numai nişte oameni sălbatici, care să hrăniau cu carne crudă, peşte crud, beau sînge de «oleni», să îmbrăcau cu pei de «oleni», altă îmbrăcăminte ei nu ştiau. Pustiul era destul de mare, dar oamenii ceia, cărora le ziciau «tuzemţi» sau «neniţi», nu erau tare mulţi.”

"Niciodată nu s-ar fi dezbrăcat să se spele cu apă pe trup. Asta la ei nu exista, de mici copii şi pînă la bătrîneţe nu să spălau pe trup”. „Dar dacă muria cineva din familia lor puniau totul ce aviau lîngă el, îl puniau pe o «nartă», adică pe o sanie, îl duciau departe pe tundră şi îl lăsau acolo. Şi în locu celui care a murit făciau o păpuşe din bulendre şi de cîte ori să puniau la masă puniau păpuşia ceia în rînd cu ei la masă. Asia o păstrau un an de zile, asta era la ei pomeniria celui care muria”.

Dacă vrei să vezi dacă sau cum a supraviețuit femeia asta cu cei 3 copii ai ei în condițiile apocaliptice ale nordului, dacă vrei să vezi ce mâncau, cu ce se îmbrăcau, ce munci făceau și cum au trecut cei 20 de ani de Siberie, citește și tu cartea.

E o poveste de viață înspăimântătoare care ar trebui să ne facă pe toți mai atenți la ce se întâmplă în jur și să înțelegem că oricând lucrurile o pot lua razna: un război, o foamete sau chiar și o lege strâmbă.

Dar știi tu, se spune că cine nu cunoaște istoria e condamnat s-o repete.