5 ANI LA AUSCHWITZ

O carte de memorii despre anii de detenție petrecuți de un polonez în lagărele germane și mai ales la Auschwitz. Volumul are 400 de pagini și a apărut la noi în urmă cu câteva zeci de ani, prin 1980, la Editura Politică.

Wieslaw Kielar nu este scriitor și a scris doar acest volum de amintiri din prizonierat. Așadar avem de-a face cu o bucată de literatură nonficțională: “această carte nu este un roman, deși se citește ca un roman pasionant. Ea este un document. Toate personajele sunt autentice, ca și trăirile autorului. Situațiile în care s-a aflat și evenimentele la care a participat”.

O carte despre puțină supraviețuire și multă moarte, despre regimul bestial de la Auschwitz, instituit de naziști și agravat de deținuții cu funcții administrative care deveneau șefi de bloc sau kapo.

Autorul, un tânăr prizonier politic polonez, ajunge la Auschwitz încă din 1940, când în lagăr încep să sosească primele transporturi de deținuți. Când porțile de fier care sprijineau celebra inscripție Arbeit Macht Frei se închid în spatele lui, Kielar încetează să mai fie un nume. Devine un număr: deținutul 290.

Acolo, tânărul dizident politic vede pentru prima oară trupe SS, Kapo si oameni în uniformă de lagăr, pe care o consideră “un fel de pijama în dungi”.

“Sunt în lagăr de 3 zile. Trei felii de paine, trei farfurii de supă Avo, trei bucățele de slănină, câteva vânătai, zeci de picioare primite și mii de jigniri. Dar sunt întreg și vreau să trăiesc” asta spune numărul 290 după 3 zile de Auschwitz. Tonul lui denotă stăpânire de sine, umor și mai ales optimism.

Începe să înțeleagă că lagărul este locul unde ești bătut, maltratat sau chiar ucis discreționar și unde esti ținut la limita morții prin inaniție: “programul zilei era deosebit de variat. De asta aveau grijă kapo și SS-istii. Tot ei se întreceau în inventarea unor noi torturi. Picioarele tremurau ca piftia”.

Mulți detinuți nu rezistau programului de lucru sau bătăii de joc numită sport, leșinau, dar supraveghetorii aveau măsuri eficiente pentru trezire: “capul tuns, umflat de soare, era greu ca plumbul. Setea ardea măruntaiele. A leșinat cineva ? Era dus lângă clădire. Acolo kapo îl trezea din leșin. Apa rece, un picior bun … și deținutul trecea din nou în rând”.

Cei care cunoașteau o meserie practică – tâmplar, bucătar, instalator etc - aveau șanse mai mari de supraviețuire pentru că erau utili.

La antipod erau așa numiții “musulmani”, cei cu cele mai mici șanse la viață, adică oamenii cei mai exploatați și mai torturați: “Cei mai puțin descurcăreți, bătrâni, bolnavi, bătuți, într-un cuvânt, musulmanizați, musulmanii primeau cea mai grea muncă, cel mai des la roabe, unde erau bătuți și fugăriți fără milă”.

Deținuții erau împărțiti pe comandouri și trimiși la muncă pentru 12 ore pe zi, mai puțin duminica, când era zi de odihnă.

În lagăr se trăia cu epidemii, păduchi, purici și multe boli. Tifosul exantematic, malaria și dizenteria făceau ravagii. Iar cei mai bolnavi, fără șanse de supraviețuire sau prea slăbiți, erau uciși prin injecții cu fenol sau benzină.

Viața în lagăr era un infern și deviza universală a deținutilor era “să trăiesc până mâine”.

Himmler vizitează lagărul și deținuții observă mici îmbunătățiri“de paradă”, cum le numește autorul. Cele mai multe erau deci un soi de “afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”: “lagărul strălucea de curățenie. Musulmanii au fost ascunși undeva. Prin lagăr se învârteau doar deținuții bine hrăniți și curat îmbrăcați. Revier-ul nostru căpătase înfățișarea unui spital adevărat. Bolnavii stăteau întinși unul câte unul într-un pat, pe cearșafuri, și erau acoperiți cu pături curate. Bucătăria dietetică pregătea supă de lapte pentru cei bolnavi de stomac, supă fără sare pentru cei bolnavi de rinichi și pâine albă pentru cei care țineau regim”.

În timp, lagărul a fost extins, a fost ridicat Birkenau, cunoscut și ca Auschwitz II, s-au construit tot mai multe blocuri și bărăci pentru deținuți, dar și anexe, Abschnitt-uri, cu diverse funcționalități. Și mai ales au apărut crematoriile. Moartea era pretutindeni. În timp ce la Auschwitz se practica moartea prin împușcare, la Birkenau domneau crematoriile: “la apus soarele arăta ca o văpaie. Dinspre pădurice venea fumul greu, dulceag, al cadavrelor arse”.

Cuptoarele umane funcționau la capacitate maximă odată cu sosirea transporturilor de evrei din întreaga Europă. Cei inutili erau trimiși la crematoriu, unde treaba era făcută de Sonderkomando, detașamente de deținuți care transportau cadavrele.

O dată cu bijuteriile evreilor și cu intrarea civililor în lagăr, la diverse munci, acolo se dezvoltă și o bursă neagră. Banii și obiectele prețioase salvau vieți sau cumpărau mâncare, băutură sau țigări.

Autorul îl vede și pe Mengele, care era Lagerarzt în sectorul E: “un ofițer deosebit de elegant și frumos, care, datorită aspectului plăcut și manierelor sale, făcea impresia unui om blând și civilizat, complet străin de selecții, fenol și Ziklon. Aveam să ne convingem în curând de adevărata lui față”.

Se vede că este o carte de amintiri scrisă de un om fără veleități literare. Deși e scrisă în stil clar, corect și foarte percutant, nu întâlnim mijloace stilistice - gen metafore, hiperbole – în general nu avem descrieri artistice. Autorul merge direct la țintă, prezintă totul brutal de realist. Probabil că te întrebi, la un moment dat, cum de Kielar își amintește atâtea detalii, nume și întâmplări, dar având în vedere că a stat ani de zile în lagăr, totul i-a devenit familiar, i s-au întipărit în minte evenimentele și a fost capabil să le redea la câteva decenii după ce ele s-au petrecut.

Relatările sunt uneori surprinzatoare prin umorul cinic sau brutalitatea descriptivă, ceea ce mi se pare firesc pentru că el povestește despre un infern pe care-l reproduce prin vorbe, ca noi să-l înțelegem. Deci adevărul nu e cosmetizat. În definitiv e o lucrare de memorii.

Cartea mi s-a părut totuși prea lungă, riscă să devină obositoare chiar și pentru un pasionat de subiectul nazist.

Autorul și-a atins scopul de a informa publicul despre ceea ce se petrecea în lagărele morții și nu cred că poate fi bănuit de exagerari sau mistificări ale adevărului.

“5 ani la Auschwitz” este o recomandare pentru pasionații de istorie, de factual.