AMINTIRI DE VLAHUTA SI CARAGIALE

O carte de amintiri scrisă de Paul Bujor, renumit zoolog român, cel care a pus bazele colecțiilor de morfologie animală de la Iași. Dar cartea este scrisă nu de omul de știință, ci de omul de litere Paul Bujor. Și mai ales de cel care a fost bun prieten cu Vlahuță, legătura autorului cu lumea scriitorilor și artiștilor de la sfârșit de secol XIX. 

Cartea cuprinde amintirile lui Paul Bujor nu numai despre Vlahuță, ci și despre Caragiale, Delavrancea, Coșbuc sau pictorul Grigorescu.

Prima parte a volumului este dedicată prietenului său din copilărie, Alexandru Vlahuță, cel care și-a petrecut primii ani "în nevoi, cum cresc toți copiii oamenilor nevoiași" și pe care autorul îl considera "o epopee întreagă de simțire și gândire zbuciumate iar opera lui un monument de educație artistică și morală". 

Despre cum își petreceau timpul cei doi în adolescență, iată ce ne mărturisește autorul: "pe vremea aceea (...) nu cunoșteam alte distracții decât cititul cărților și plimbările pe aleile retrase din grădina publică sau pe dealul din coasta orașului".

Aflăm din această carte de amintiri a lui Paul Bujor că Vlahuță a trăit toată viața din munca lui de literat și a avut oroare de munca de birou. A acceptat însă o slujbă de referent la Casa Școlilor, dar lucra de acasă, unde i se trimiteau manuscrisele pe care le citea și, după caz, le aproba sau respingea. De-a lungul vieții, a refuzat mai multe oferte despre care simțea că i-ar cere compromisuri ca om sau scriitor. 

Iar despre grupul de prieteni Vlahuță, Caragiale și Delavrancea aflăm că "erau așa de strânși sufletește, încât cineva n-ar putea azi vorbi de unul dintre ei, fără să amintească de ceilalți doi (...) trei firi artistice puternice și deosebite dar tocmai această deosebire făcea și farmecul prieteniei lor". 

Începând cu 1890 grupul din care făcea parte și autorul acestei cărți se reunea zilnic la vorbă și joc de cărți la Vlahuță acasă. Tot acolo, săptămânal, avea loc și un cerc literar: "casa lui a fost totdeauna primitoare pentru toți prietenii. Acolo ne întâlneam între 4 și 7 după prânz. Iar seara, o dată pe săptămână, casa lui era un mic cuib literar".  

Mulți scriitori din vremea aceea mergeau vara împreună cu familiile la mănăstirile din nordul Moldovei. Grupul lui Vlahuță stătea la Agapia, unde trăiau sora și tatăl scriitorului, în timp ce Garabet Ibrăileanu, Hogaș și Carp se cazau la Văratic.

Printre altele, aflăm de la Paul Bujor despre Caragiale că "era un îndrăzneț și viguros biciuitor al moravurilor din țara noastră, în special al ridicolului și al prostiei omenești" și că "povestea cu umor și vervă scânteietoare". 

Ne spune autorul despre Caragiale că era mare admirator al lui Spinoza, că obișnuia să-l tachineze pe Goga despre cuvântul "glie" și că era un critic acid al pieselor de teatru ale lui Delavrancea, căruia îi spunea, în glumă, "tu, Barbule, nu faci teatru, ci meteorologie, astronomie - Viforul, Apus de soare, Luceafărul și desigur o să continui cu grindina, ciclonul, Marte, Jupiter etc".

Deși era cel mai citit scriitor al vremii, Caragiale s-a confruntat permanent cu lipsa banilor. De aceea a încercat diverse afaceri: a deschis în București berăria Bene Bibenti pe strada Smîrdan, apoi alta lângă celebra Fialkovschi iar mai târziu a luat în exploatare restaurantul din gara Buzău. Dar toate au eșuat. 

Dezamăgit, Caragiale a plecat din țară și s-a mutat la Berlin, "la Schöneberg, un cartier frumos cu străzi înflorite", după cum ne relatează Bujor, care l-a vizitat în Germania.  

Dramaturgul nostru, deși lăsa impresia unui om relaxat și mereu pus pe glume, era, în esență, "omul cel mai chinuit sufletește". Nici suferințele fizice nu-l lăsau indiferent pe Caragiale și, când cineva vorbea despre un asemenea subiect, își făcea semnul crucii și spunea "ferește-mă, Doamne, de boală, de năpaste și de prostia omenească". 

Conservatorul Delavrancea, protejatul lui Maiorescu, este descris ca "mare orator și alintat politic (...) așa de încântat de talentul lui de orator încât de multe ori se asculta vorbind", dar și ca "fire neegală de artist. Aci senin, ca în Bunicul și Sultănica, admirabile nuvele; aci biciuitor și mușcător, ca în Paraziții și Hagi Tudose". 

Spre deosebire de Vlahuță care a refuzat intrarea în Academie sau Caragiale care nici măcar nu a fost invitat, Delavrancea a fost membru al Academiei Române și a deținut și funcții guvernamentale.

"Amintiri de Vlahuta și Caragiale" a fost publicată în 1938 la Editura Cartea Românească.