Romania la sfarsit de secol XIX (1) - Ozanne

 Trei ani in Romania (1870-1873) - J.W.Ozanne (publicata de editura Humanitas):

Moldo-Valahia, cu numai opt ani în urmă, era aproape o terra incognita pentru locuitorii Europei de Vest. Informaţiile pe care reuşisem să le obţin erau oarecum contradictorii. „Bucureştii îţi vor părea un loc vesel, în pas cu moda“, spunea cineva. „Aşa-numitul oraş al plăcerii – sublinia altul – e monotonia întruchipată. Toate opiniile însă cădeau de acord cu privire la asprimea climei. Pe cât erau verile de fierbinţi, pe atât erau iernile de geroase. 

---

Baziaş: Este un loc mohorât, pietros, cât se poate de neinteresant, atâta doar că poţi între zări ceea ce va urma. Pentru prima dată, aici poţi vedea ţăranul valah în carne şi oase, în zdrenţele şi mizeria lui, cu pletele nepieptănate şi mustăţile lungi, atârnând, iar întregul e completat de căciula dacică, neagră; cu totul, un spectacol de neuitat. La vederea unui astfel de monstru barbar am simţit o apăsare în suflet.

---

Vasele cu aburi de pe Dunăre sunt modele de lux şi confort. Frumos echipate şi întreţinute cu riguroasă grijă, îşi fac un titlu de glorie din bucătăria admirabilă, şi nimic nu poate fi mai agreabil decât o călătorie în amonte sau în aval, în lunile de toamnă. 

---

în afară de câteva locuri, precum Turnu-Severin, Calafat şi Turnu-Măgurele, ţărmul valah al Dunării coborând spre Giurgiu e cât se poate de pustiu. În cea mai mare parte, este o privelişte a dezolării. Pământurile sunt necultivate, pajiştile sunt neatinse de coasă; ici şi colo câte un animal, iar oameni, aproape deloc. Această stare de lucruri poate fi pusă pe seama faptului că ţara s-a aflat, timp de secole, în calea năvălitorilor turci, care ardeau cătunele şi oraşele, pustiau ogoarele şi luau cu ei turme şi cirezi. Ţăranii alegeau locurile mai sigure şi căutau, printre dealurile Craiovei sau în vecinătatea Carpaţilor, un adăpost din calea atacurilor duşmanului. Pe de altă parte, pe ţărmul turcesc priveliştea este mult mai promiţătoare şi mai pitorească. Sat după sat se oglindeşte în apa liniştită, iar peisajul este, pretutindeni, cu adevărat încântător.

---

Giurgiu nu era, pe vremea aceea, vreun mare punct de atracţie. Înconjurat de fortificaţii dezafectate şi construit într-un loc cu desăvârşire lipsit de romantism, arăta exact ca orice alt târg moldo-valah. Chiar la Dunăre se aflau cazărmile şi cam o duzină de case şi hoteluri cu înfăţişare decentă, dar dincolo de ele începeau obişnuitele drumuri pline de praf sau noroi, după cum se întâmpla, străjuite de căsuţe şi colibe sărăcăcioase, emanând mirosuri care mai de care mai neplăcute, murdare în cel mai jalnic chip. Locul părea a fi fost lăsat în seama câinilor şi a porcilor.

---

De la Giurgiu la Bucureşti este o distanţă de două ore, cea mai mare parte printr-un ţinut neted, lăsat aproape cu totul în pârloagă. Drumul nu prezintă nici un punct de interes, cu excepţia Comanei, o pădure plăcută, cam la o jumătate de oră de Bucureşti.

---

Bucureşti: Dincolo de străzile principale, bine întreţinute şi măturate, drumurile sunt fie lăsate de izbelişte, fie neîngrijite, încât devin, pur şi simplu, aproape imposibil de circulat.(...)În timpul verii, norii de praf, plini de insecte dezgustătoare, umbresc plăcerea plimbărilor. Totuşi, iarna este chiar mai rău, iar uneori e cu neputinţă să treci strada, fiindcă apa se ridică până la grumajii cailor. Noroiul şi mâzga trebuie văzute pentru a crede că aşa ceva este posibil, şi nimeni nu iese din casă fără cizme sau galoşi înalţi.

---

Bucureşti: Şirurile întregi de străzi murdare, mărginite de case sără- căcioase, colibe şi magherniţe, printre care se ridică, ici şi colo, conacul vreunui mare boier (...) Abia când ajunge în centrul urbei călătorul poate găsi vreo asemănare cu propria ţară. Aici se află Podul Mogoşoaiei, strada principală a oraşului, pe care se găsesc cele mai bune prăvălii. Tot aici se află şi marile hoteluri.

(Podul Mogoşoaiei a fost construit de domnitorul Constantin Brâncoveanu, ca să-şi lege moşia Mogoşoaia de palatul domnesc. În 1878, când armata română intră triumfătoare în Bucureşti, drumul primeşte numele de Calea Victoriei, păstrat până astăzi). 

---

Podului Mogoşoaiei, care reprezintă, aşa cum am mai spus, unul dintre locurile preferate ale flâneur-ilor. Podul Mogoşoaiei se încrucişează cu un veritabil rival, şi anume Bulevardul (azi Regina Elisabeta), o porţiune superbă, unde se află Universitatea şi Muzeul, cu biblioteca sa de 27.000 de volume. Nu departe, paralel cu Bulevardul, se desfăşoară Strada Lipscani, sau Strada Leipzig (...) La limita nordică a Bucureştiului, pe drumul ce duce spre Ploieşti, se întinde Şoseaua, Calea Regală a capitalei. Aceasta este marea promenadă.

---

Restaurantele sunt mereu pline. În centrul oraşului se află un parc unde merg îndeosebi oamenii mai nevoiaşi. Acesta este Cişmegiul1, care cuprinde un lac cu apă stătută, parcă menit să otrăvească vecinătatea, şi câţiva copaci foarte frumoşi.

(Cişmigiu - În timpul administraţiei militare ruse (1829–1834) ce a urmat Războiului Ruso–Turc de la 1828, generalul Pavel Kiseleff propune asanarea mlaştinii aflate pe actualul loc al parcului (lângă casele marelui cişmegiu, dregătorul însărcinat cu alimentarea oraşului cu apă) şi transformarea sa în grădină publică)

---

Am spus că sunt două sute de biserici în Bucureşti. Se poate să exagerez, însă numărul lor este cu siguranţă considerabil. 
Pereţii exteriori sunt acoperiţi de chipurile pictate ale sfinţilor şi preacredincioşilor, în stil bizantin (...) Bisericile sunt, de obicei, destul de mici. Picturile de influenţă bizantină acoperă goliciunea pereţilor. Nu există balcoane pentru cor, ci doar câteva jilţuri, iar femeile de obicei se aşază – ori, mai bine zis, se ghemuiesc – pe consolele joase de piatră dispuse circular, pe întreaga suprafaţă a edificiului sacru. Este important de reţinut că în bisericile ortodoxe credincioşii stau în picioare. Sluj bele nu sunt ieşite din comun, şi, în ce mă priveşte, mărturisesc că am fost foarte dezamăgit. Preoţii cântă cu o voce mormăită şi monotonă, aşa cum se întâmplă şi în timpul slujbelor mozaice sau musulmane. Nu sunt permise instrumentele muzicale, iar vocile coriştilor se aud strident şi, de multe ori, discordant. 

---

La Bucureşti sunt două biserici romano-catolice şi o mănăstire întemeiată, în chip ciudat, de nişte aristocrate britanice.

---

În acest oraş (Bucuresti), slujbele papistaşilor sunt cu mult mai fastuoase decât în ţara noastră, iar acest fapt ar putea fi pus pe seama unei prudente consideraţii pentru gustul oriental. Prezenţa trompetelor şi chiar a unei întregi orchestre  urmăreşte probabil să producă oarecare impresie (...) Principele Carol de Hohenzollern, de rit papistaş, vine uneori să se roage în bisericile acestea, îngenunchind în faţa altarului (...) Predicile se ţin atât în germană, cât şi în franceză, spre folosul feluriţilor străini care locuiesc aici.

---

Pentru protestanţii germani există biserica luterană, un edificiu impunător, unde merge adesea şi principesa Elisabeta, descendentă a Casei de Wied. În apropiere se află biserica calvină, construită pentru populaţia secuiască (...) În Bucureşti sunt şi câteva sinagogi, fiindcă numărul evreilor este destul de mare. Două dintre acestea sunt foarte încăpătoare: una dintre ele oficiază potrivit ritului spaniol, urmat de evreii de origine franceză, italiană şi spaniolă; cealaltă, după ritul german, urmat de cei germani şi polonezi.

---

Descrierea Bucureştiului nu ar fi completă fără câteva rânduri despre Dâmboviţa, care, izvorând din Carpaţi, străbate oraşul şi îl aprovizionează cu apă. Este un râu îngust, foarte puţin adânc în lunile de vară, când sunt porţiuni unde nivelul abia dacă atinge trei picioare (circa 1 metru). În timpul iernii, râul este mai mereu îngheţat, iar gheaţa trebuie spartă zilnic pentru ca sacagiii să-şi poată umple sacaua, sau butoiul (...)  Nici apa nu este prea curată, şi ar trebui strecurată înainte să poată fi folosită măcar la spălat. Cu toate acestea, localnicii o beau aşa cum este, pahar după pahar, mărturisind că o preferă oricărei alte băuturi; le face mare plăcere să repete versul lor favorit, „Dambovitza, apa dulce“ (versurile apartin unui austriac stabilit la Bucuresti in 1829 si transpuse pe muzica de compozitorul Andrei Wachmann).