Drumul către libertate

"Drumul catre libertate" - Autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord - In Order to Live: A North Korean Girl’s Journey to Freedom - publicată în 2015.

"În noaptea rece şi întunecoasă din 31 martie 2007, eu şi mama mea coboram în goană malul abrupt şi pietros al fluviului Yalu, îngheţat bocnă, care desparte Coreea de Nord şi China". 

Cam asa incepe autobiografia asta despre care ni se spune ca e adevar pur, fara minciuni, fara exagerari.

Cartea relateaza ultimii ani din viata autoarei in Coreea de Nord, fuga in China si ulterior drumul prin desertul Gobi spre Seul. 

Ajunsa in lumea occidentala, se adapteaza repede si bine, isi face inclusiv operatii estetice si devine activist pentru drepturile omului. Castiga bine din conferinte si dezbateri, din social media si cartea autobiografica. Yeonmi Park e in lumea occidentala cel mai cunoscut defector nord-coreean. 

Amintirile incep de la varsta de 11-12 ani si sunt socante si contradictorii pe alocuri cu marturii ale altor transfugi. 

Familia lui Yeonmi Park nu e una banala - parintii fac contrabanda si au mult timp un nivel financiar cel putin satisfacator. Si totusi, marota autoarei e foamea. 

Cartea face o radiografie sinistra a Coreei de Nord, unde inanitia bantuie satele si orasele, unde cetatenii n-au drepturi si sunt supusi unei detentii colective. O Coree de Nord in care incalcarea regulilor se pedepseste cu executia sau lagarul. 

"Drumul spre libertate" ar fi trebuit sa ma emotioneze. N-a facut-o deloc si voi explica "de ce" intr-o alta postare. 

Sper sa nu fiu inteleasa gresit. Nu contest regimul de penitenciar din Coreea de Nord sau drama autoarei, dar mie cartea mi s-a parut falsa sau exagerata si manipulatoare, un produs mai degraba marca Hollywood. Un produs comercial care sa aduca faima si bani, ceea ce a fi facut.   

Toata lumea stie deja ca un strain intrat in Coreea de Nord n-are nici un fel de libertate in afara programului strict pe care-l fac autoritatile. 

Grupul sau individul primeste un ghid care insoteste permanent si care spune ce poti face si ce nu - unde mananci, cu cine vorbesti, ce si cum fotografiezi etc. 

Toate aceste masuri sunt dovada a unei societati inchise in care strainilor nu le este permis sa penetreze si in care localnicilor nu li se permite relationarea cu cei din exterior. 

Interdictia de comunicare e dovada ca acolo, ceva sau mai multe, nu sunt in regula. Dar in lipsa dovezior, totul e speculatie. 

Singurele marturii despre realitatea nord-coreeana sunt ale fugitilor si cel mai probabil ar trebui incrucisate. 

Un defector care cauta adapost, recunoastere si bani pentru a incepe o viata de la zero poate fi tentat sau manipulat sa povesteasca ceea ce i se cere sau insinueaza. 

O carte pertinenta mi s-a parut "Evadare din lagarul 14" scrisa de Blaine Harden, jurnalist si autor american, care pune totul sub semnul intrebarii si cauta surse de confirmare pentru marturii.