AMINTIRI - VINURILE MELE

Asta e o carte de memorii scrisă de un oarecare Iancu Brezeanu. Așa am crezut inițial, când am descoperit-o. M-am decis s-o citesc doar pentru că amintirile din volum erau dintr-o veche perioadă a istoriei noastre. 

Cum nici presa, nici documentele oficiale și nici manualele n-au dat vreodată și cu atât mai puțin azi informație obiectivă și exhaustivă, am ajuns de mult la concluzia că dacă vrei să ai habar despre realitățile de mult stinse, cea mai nemistificatoare sursă sunt jurnalele și memoriile celor care s-au obosit să le scrie, dintr-un motiv sau altul. Astfel, încrucișez, validez sau nu datele, întocmai ca un puzzle prin care reconstruiesc o epocă, un subiect sau un personaj. E un proces minuțios, dar îmi place.

Înapoi la cartea asta. E senzațională și dacă nu mă credeți vă spun doar că acest Iancu Brezeanu este celebrul "Nenea Iancu" din schițele și teatrul lui Caragiale. Nu este un personaj inventat ci real și, mai mult, a fost unul dintre marii actori ai sfarșitului de secol XIX și început de secol XX. 

Uite cum povestește nenea Iancu întâlnirea lui cu un individ care reprezenta tipul Cetățeanului turmentat: 

"Pe Cetățeanul turmentat l-am întâlnit la Târgoviște. 

Vară, cald, soarele îmi încinge ca pe o plită, țeasta (...)

Ce să fac? Mă adăp sistematic, să mă răcoresc, aici în fața cârciumii, strict timpul cât nu joc la grădină.

De câteva zile, la aceeași oră, remarc un tip care, îmbrăcat fistichiu, gambetă în mijlocul caniculei, înfășoară strada pe baston. Lăsându-mi în pumnul urechii, ca pe o monedă a sufletului său, oridecâteori pășește pe lângă mine, revolta: 

- Răscrucea mă-sii de ciocoi!

Pitorescu-i dulce m-a intrigat, interesându-mă pe loc cine e.

Cârciumarul mă lămurește.

- Proprietarul de la "Ieropa" ...Marinică Ivănescu. Stai la el la han și nu știi cu cine ai onoarea.

În  chiar după amiaza zilei am avut-o. Simpatic. Rebelionist. Stă în fața mea și comandă, pe placul sufletului meu. După fiecare jumătate își îndeasă mai tare gambeta pe ochi, ciupindu-se des de mână răstindu-se la mine:

- Răscrucea mă-sii de ciocoi! Răscrucea mă-sii..."  

Iancu pleacă spre reprezentația în care urma să joace și-i vine ideea de a-l persifla pe Marinică Ivănescu:

"Gândul săgetându-mă, găsesc în fundul lăzilor un pantalon, un soi de redingotă, o vestă, o pălărie tare cu marginile-ntoarse părți, ciuntite în față și la spate, încăputând o identică înfățișare vestimentară.

Amuzat, insist asupra machiajului, sgâindu-mă de aproape, de la distanță, în balta oglinzii. Care în momentul în care s-au stins lămpile grădinii și cârpa cortinei s-a încolăcit pe stâlpi, îmi întoarce, exact cum e, pe revoltatul Marinică Ivănescu.

Când am pășit în scenă, omul meu, care era undeva prin bezna grădinii - fusesem informat - s-a pipăit, probabil, nedumerit cum putea să se privească, pe el, și să fie în același timp privit, tot de el.

Numai când n-am avut de lucru și am adăugat una din replici, obsesia lui - răscrucea de ciocoi! - a constatat că cel după scenă nu era el, replicându-mi puternic: 

- Răscrucea mă-tii, Iancule!

Zilele cât am mai rămas la Târgoviște au însemnat lanț de strașnice beții, în exclusiva companie ospitalieră a revoltatului hangiu. Am putut să-l observ pe îndelete. Încât când am părăsit orașul, i-aveam strâmbăturile, felul de a vorbi, atitudinile, în pieptarul minții.

I-am luat cu mine tipul."