MORTI DE FOAME

Tot o carte din seria memorii de război. Cred sincer că dacă citești consecutiv mai multe cărți despre același subiect chiar vei reține ceva și îți vei face o imagine mai amplă despre perioada, evenimentul sau personajul despre care te documentezi.

Interesul meu pentru primul război mondial a venit după extraordinara carte a lui Banea, "Zile de lazaret". Am continuat cu alte mici broșuri, cu "Memoriile" lui Topîrceanu și aseară am citit "Morți de foame", un jurnal de mici dimensiuni scris de un soldat român luat prizonier în zona Predeal și trimis în lagărele germane.

"Morti de foame" e scrisă de Emanoil Antonescu, soldat român capturat în 1916 în timpul luptelor din zona Predeal, când linia frontului a căzut în mâna maghiarilor și nemților. 

Subtitlul acestei cărți publicate la București în 1920 este "Povestiri din captivitate. Lagărele Lamsdorf și Mannheim".

Pe parcursul a vreo 70 de pagini acest prizonier ne povestește ce-a trăit din momentul capturării și până la eliberarea din 1918, anul în care războiul s-a sfârșit. Antonescu ne deapănă povestea lui de prizonierat prin cuvinte simple, dar bine ticluite, care surprind esența evenimentelor și în prefață își justifică și demersul:

"m-am hotărât să public această lucrare, nu mânat de dorința de a da la lumină o lucrare literară. Literatura cere imaginație, fantezie, cu un cuvânt, talent.

Scopul meu a fost altul decât literatura. Scopul meu a fost să redau într-o descriere cât mai completă și exactă tratamentul pe care l-au avut prizonierii români în Germania - cum au trăit și mai ales de ce au murit".

Prizonieratul autorului începe la Predeal, unde românii pierd luptele cu inamicul:

"în dimineața unei zile mohorâte de octombrie un val-vârtej de fier și foc se abătu asupra noastră (...) în acest vălmășag nebun în care moartea colcăie în văzduh și pe pământ (...) inamicul frângând rezistența primei linii răzbise în urma noastră. Eram prizonieri".

Imediat au loc primele contacte, din postura de captiv, cu nemții și ungurii: 

"nemții care ne escortau erau din regimentul 188 infanterie, unul dintre ei mai tânăr începu să ne vorbească și din vorbele lui am putut prinde că el a luptat la Verdun, Somme și în Polonia și că de curând sosise pe frontul nostru. Ceilalți erau tăcuți, posaci și-și vedeau de lulelele lor".

"ajunși la un canton ni s-au luat toate hârtiile, scrisorile și însemnările ce aveam și tot aici aflarăm că încercarea de fugă sau nesupunere înseamnă moarte; (...) la un alt canton ni s-a luat tot ce aveam de mâncare la noi, ba ungurii ne-au cerut banii și ceasurile".

Coloana de câteva sute de prizonieri ajunge la un soi de cartier general al nemților, unde: "ne numără și aici de 3-4 ori, când nemții, când ungurii, și ca întotdeauna, primii ne priveau cu dispreț, iar ceilalți care știau românește nu scăpau nici un prilej de a ne lua în râs, vorbindu-ne de "România Mare".

Captivitatea începe să-și arate colții, prizonierii încep încă de pe drum să înțeleagă ce va însemna ea: 

"zilnic am fost hrăniți dimineața cu așa-zisa Cafee iar la prânz uneori și seara cu supă, împărțită sub baionetele câtorva bosniaci care făceau paza. Aici am început să cunoaștem foamea și frigul. A treia seară am părăsit Brașovul. Drumul până la Sibiu l-am făcut în vagoane închise, câte 50 de oameni în fiecare vagon, timp de 2 zile și 2 nopți fără a mânca decât câțiva pesmeți și o mică cutie de conserve, una pentru 2 oameni." 

Prizonierii ajung la Sibiu, despre care autorul ne spune că nu era foarte afectat de război și că oamenii de acolo își trăiau viața obișnuită.

Din Sibiu prizonierii sunt urcați în trenul cu destinația Germania: 

"a treia zi, 1.000 de oameni au fost luați în primire de nemți și porniți spre Deutschland. Se auzea că în Germania sunt lagăre bune, băi, electricitate și multă regulă. Speram în tot cazul să fie mai bine, și dacă pâinea nu se găsește, sunt destui cartofi, Germania este țara cartofilor".

Urcați câte 40-50 de oameni în vagoane de vite, fără hrană și bolnavi de dizenteri ajung în țara cartofului după o călătorie de o săptămână. 

Acolo, primul pas e carantina de 14 zile și, înainte de orice, dușul și despăducherea:

"cei 1.000 de români trecuseră prin duș ca printr-un purgatoriu. Numai astfel ne era îngăduit a pătrunde pământul Germaniei. Totul s-a executat cu măsura și severitatea disciplinei teutone".

Așa ajung prizonierii români în Silezia, în lagărul Lamsdorf ce poartă numele satului din apropiere - loc în care începe lupta pentru supraviețuire și dezumanizarea: 

"În loc de solidaritate începu a prinde egoismul, îndreptățit de altfel, și în măsura în care lipsa, mizeria și foamea creșteau, instinctele primitive începură a naște".

"Mâncarea ce ni se da de 3 ori pe zi era aproape întotdeauna cam aceiași, o supă greu de închipuit, preparată din legume ce nu se prea întrebuințează pe la noi. Era și ca înfățișare și ca gust respingătoare. Nu era timpul de gândit sau de cârtit, asta era hrana ce ți se da și trebuia să o mănânci".

Cartea lui Antorescu ne dă detalii foarte interesante despre ce se întâmpla prin lagăr, cum mureau sau supraviețuiau oamenii sau cât de inumani erau deținuții tălmaci (interpreți) și nemții.

După un timp prizonierii români sunt transferați în vestul Germania, în lagărul de la Mannheim, unde era un regim mai blând, poate și datorită faptului că acolo erau mulți prizonieri francezi:

"o nouă viață începem și speranța încolți în sufletele noastre, simțindu-se alături de francezi".

Dacă ți se pare că lectura acestui jurnal te poate relaxa, dar și îmbogăți, ca om, citește și tu "Morți de foame" scrisă e Emanoil Antonescu. N-ai nevoie decât de vreo 2 ore și puțină curiozitate. 

Lectura va fi lină și ușoară, ca o alunecare pe șine germane cu trenul.