DIN INSEMNARILE UNUI OSPATAR

O carte de mici dimensiuni, doar 123 de pagini, scrisă de Ion Dulgheru și apărută în 1969 la Editura pentru Literatură. 

Începe foarte vintage, vorbind despre Carul cu Bere de acum 100 de ani, de cum arăta localul, cine îl frecventa și ce atmosferă era acolo:

"Carul cu bere nu este o crâșmă oarecare, unde se poate bea bere și și se pot mânca frankfurteri și crenvurști. Carul cu bere este mai întâi de toate un monument de artă arhitectonică (...) este o corabie plină de amintiri care va purta peste secole numele lui Caragiale, Coșbuc, Goga, Sadoveanu și alții (...) Carul cu bere a rămas cu aceeași înfățișare de castel medieval (...), cu același interior bizantin care încântă ochiul și predispune la visare, cu aceleași balcoane ce aduc, se pare, cu Hanul lui Manuc, cu frescele și vitraliile care înfățișează scene din mitologie sau basme".

Carul cu bere are o istorie mai veche de 100 de ani și este un simbol al Bucureștilor încă din 1879, când dă cep butoaielor cu vin sau "bere cu spumă deasă" pentru mușterii. 

Înființat în fostul han Zlătari, Carul cu bere are "mese de stejar făcute anume ca să nu fie acoperite cu fețe de masă" și propriile specialități culinare care l-au făcut vestit: crenvurști cu hrean, cârnații frankfurter și mai ales berea fără acid, salata de boeuf și patricienii, popularii cârnați "serviți fără nici o garnitură pe talere de lemn". 

Cartea e compusă din mai multe episoade separate scrise oarecum eteric, în sensul că uneori nu este foarte clar cine e sursa, cine e naratorul și de care anume local sau restaurant este legat personajul despre care ni se vorbește.

În fiecare povestire rolul principal e dat unui ospătar care fie ne împărtășește din amintirile lui despre vremurile trecute, fie e prezentat prin propria poveste de viață.

De la ospătarul Kaiser de la Carul cu bere, care a prins vremea lui Caragiale, aflăm că dramaturgul era "spart la pungă și plătea pentru toți mangosiții".

Un ospătar elegant și demn, nea Mielu, tot de la Carul cu bere, era numit  și "omul care căntă la două țambale" și cartea lui Dulgheru ne descifrează porecla: "era pe-atunci acel frumos obicei de-a se prepara icrele de crap sau știucă în fața clientului" și nea Mielu "le prepara la două mese în același timp."

Nea Ghiță, fost ospătar "care lucrase pe timpuri în gară la Ploiești, unde ținea restaurantul Dobrogeanu Gherea" ne povestește despre vestitele gogoși care se vindeau pe peron:

" - Și făcea ăsta, nenișorule, niște gogoși umplute cu magiun, de se dusese vestea. Venea lumea de pe lume să mănânce gogoși la el. Când ieșeam cu tava pe peron, se băteau călătorii pe ele, nene! ".

Cartea lui Dulgheru ne aduce o lume de povești despre delicii culinare, bere, vin și personaje intrate în istorie, o lume deopotrivă patriarhală și boemă de sfârșit de secol 19 și început de secol 20.

Citește și tu cartea, este o lectură relaxantă și cu interesante detalii de epocă.