București - Mircea Damian

Carte de memorii despre București, tipărită în 1939 la Fundația pentru literatură și artă regele Carol II. Un exemplar bibliofil, cu dedicație, s-a adjudecat recent cu 70 de euro la o licitație.

"Cred că sunt vreo 20 de ani de când am venit pentru prima oară în București. Eram în clasa I-a a liceului din Slatina și fugisem de la școală. Nici azi nu știu precis dacă eram în conflict cu școală sau cu familia și nu știu măcar dacă am fugit pentru că mi-era dor să fug".

"Mare lucru n-am văzut atunci din București. M-au prins chiar în gară și m-au dus la poliție unde am fost închis într-o cameră foarte mare și destul de populată. M-au ținut aici 3 zile pe pâine și măsline" apoi autorul e trimis de jandarmerie înapoi la școală.

După o nouă tentativă de fugă după vreo 2 ani, se repetă scenă cu poliția și tânărul poznaș se reîntoarce la școală, unde "după câte-mi aduc aminte, nici un profesor nu s-a bucurat văzându-mă".

"Abia în 1928, toamna, după o lungă călătorie cu trenul, bineînțeles de contrabandă, am coborât în Gara de Nord, emoționat și flămând și rupt".

Singur, înfometat și fără bani, ajunge în Cișmigiu luându-se după urmele unui tramvai: "n-am luat tramvaiul pentru că n-aveam cu ce plăti. Am luat urma lui, pe jos. Seara am ajuns în Cișmigiu. Lume multă, muzică, toamnă și mititei. Am căzut pe trunchiul unui copac - pe care azi se odihnesc șomerii și haimanalele, cu nările dilatate și cu toamna în priviri. Iar peste câteva minute am pornit în căutarea unui loc mai dosit, să mă culc. L-am găsit unde este astăzi terenul amenajat pentru copii. M-am lungit pe iarbă și m-am uitat multă vreme la cer: era foarte senin și foarte sus și cu stele. Niciun gând n-aveam și niciun vis. Asta a fost prima noapte pe care am petrecut-o în București, liber".

Camil Petrescu îi cumpără cu 400 lei o nuvelă pentru "Universul literar" și asta marchează debutul autorului în literatură, deși zilele de sărăcie continuă.

"Toată luna septembrie și jumătate din octombrie am mâncat struguri și prune cu pâine și am dormit, prin rotație, în Cișmigiu, în parcul Carol, în grădina Icoanei și în parcul Ioanid".

Damian se angajează la Universul literar ca secretar de redacție, unde e plătit cu "bonuri în fiecare sâmbătă, ca salahorii". Dar la scurt timp Camil Petrescu pleacă din redacție și este și Damian concediat.

Trăiește greu, în sărăcie, dar nu pleacă din București: "iubesc Bucureștii ca pe-o amantă și ca pe-un copil: cu pasiune, cu violență și cu duioșie". Tocmai de aceea se decide să scrie "viața Bucureștiului" cu mențiunea că "va fi o viață mai mult veselă pentru că în București și suferința este câteodată veselă".

Cartea are mai multe capitole, cu denumiri fără echivoc:

Gara de Nord: "văzută din piață sau din bulevardul Dinicu Golescu nu este prea monumentală. Dar seamănă cu o gară mare. În interior, însă, mai ales în ajun de sărbători, lumea nu prea are loc iar sala de așteptare de la clasa III nu prea are bănci. Lipsesc de asemenea tăblițele indicatoare și cred că din când în când ar trebui potrivite ceasornicele. Că se întâmplă uneori să nu arate toate aceeași oră. E chestie de un minut, nu-i vorbă, sau de două. Adică, exact cât trebuie ca să pierzi trenul".

Străzile: "cel mai bun mijloc ca să găsești strada pe care o cauți este să nu întrebi pe nimeni (pentru că, spune autorul, unii n-au timp și dau răspuns prea lapidar și confuz, alții au timp berechet și dau atât de multe indicații, încât creează confuzii).

"Sunt foarte multe străzi care au aceeași denumire, deși în cartiere total opuse (...) apoi mai sunt alte străzi botezate a doua și a treia oară, dar care sunt cunoscute sub denumirea de acum o sută de ani".

"În București fiecare cartier are personalitatea lui, specificul lui. Fiecare cartier și fiecare stradă. Trecând, nu dintr-un cartier în altul ci dintr-o stradă în altă îți face impresia că te găsești în alt oraș".

Calea Victoriei: "aici este buricul României. De două ori pe zi, la prânz și seara, amândouă trotuarele și cel puțin jumătate din stradă sunt pline de lume. Vreau să spun: sunt pline de femei. Că femei sunt mai multe. Și se plimbă numai de la Bulevard la Teatru; și numai de la Teatru la Bulevard. Mereu aceeași lume, pentru că în București fiecare se plimbă într-un anumit loc (...) uneori crâmpeiul acesta de stradă îți face impresia unei săli de bal, unde toată lumea petrece"; "iar când are oaspeți de seamă, Calea Victoriei se împodobește. Își scoate la ferestre scoarțele, covoarele și florile, își plimbă pe trotuare, în talazuri, femeile în toalete superbe, își fâlfâie, în soare, steagurile. Uluit de atâta entuziasm și frumusețe și veselie, oaspetele nu va uita niciodată Calea Victoriei și femeile ei... Sărbătoare, veselie și tinerețe. Asta e Calea Victoriei".

Circulația: "până mai acum câțiva ani se făcea în București după capul fiecăruia (...) poliția se amesteca numai când doi birjari se încăierau iar pietonii, speriați sau călcați, se mulțumeau să înjure".

Pietonii: "să-l vezi pe bucureștean plimbându-se! Mai întâi te calcă pe bătături și te lovește cu cotul, fără măcar să se uite la dumneata".

Provincialii: "ajunge să iei seama în treacăt, când sosește un tren în Gara de Nord: cunoșți pe domnul provincial, cum a pus piciorul pe prima treaptă a vagonului. Că el nu se uită la scară: se uită peste tot, cu priviri pline de mirare, de spaima și de încântare. Câteodată, râde. Așa, ca prostul. Dar el nu știe. Ține valizele în mâini, le ține atât de cu grijă, încât foarte adesea până în fața gării le pierde"; "provincialele vorbesc cam tare și-ți fac impresia că sunt mereu cu toporul la brâu".

Bulevardele: "luminile firmelor joacă, în culori, pe cer: și joacă, în culori, pe asfalt. Hâraie tramvaiele, duduie motoarele, se vaită claxoanele, strigă birjarii, cânta orchestrele, zbiară, răgușit, vânzătorii de jurnale și negustorii ambulanți"; "după ora 11 noaptea lumea se mai împuținează. Poți să mergi mai liber acum, dar tot nu poți să fugi. Bodegile au întins mesele până în mijlocul trotuarului"; "după 12 pe bulevard rămân o parte din lumini, femeile de stradă, cheflii și haimanalele"; "Calea Griviței e cea mai agitată, mai ales în preajma Gării de Nord. Uneori ai impresia că te afli în plină revoluție, că se dau aici lupte de stradă, mai ales că de vreo 2 ani primăria sectorului și societatea de telefoane, pe rând, o desfundă când într-o parte ca să cârpească un canal, când în alta, ca să mai adauge un cablu"; "aproape toată strada, căt e de lungă, e plină de prăvălii, de hoteluri, de cârciumi și de frizerii. P-aci lumea nu se plimbă, aleargă. Și se bate. Se bate românește, cu înjurături, cu sticle și cu scandal"; "spre deosebire de celelalte străzi, Calea Griviței se trezește mai de dimineață: odată cu sosirea primelor trenuri. La ora șase, agitația e mare. La șapte, găsești grătar și prăvălii deschise".

Sărindarul: "aici este cartierul presei, adică inima Capitalei și a țării și pulsul".

Jurnaliștii: vânzătorii de ziare "aleargă toți de le scapără călcâiele, băieți și fete laolaltă" (...) într-un ceas este invadat tot orașul, înconjurat, încrucișat, împletit de jurnaliști care strigă pe străzi, se agață de tramvaie, de trăsuri, de automobile, îți bat în geam, îți răgesc la poartă".

Cișmigiul: "deși în plin centrul Capitalei, ai impresia netă, precisă, definitivă, că eșți la mulți kilometri depărtare de București, undeva într-un parc izolat și sub cer. Nu s-aud tramvaiele, nu este praf, nu se văd automobilele ... doar pomi...iarbă...flori"; "asta va să zică Bucureștii: mititei lângă lună, muzică militară lângă ridichi și ardei grași, așa să știți. Și e frumos pentru că e pitoresc; și e vesel pentru că e românesc. Uite, lacul este plin de bărci. În fiecare barcă - o familie sau o pereche. Sunt și bărbați singuri. Sunt și femei singure. Lopateaza cu toții domol pe sub lună și sub miros de fleică - și este frumos"; "este într-adevăr frumoasă grădina asta mirosind a liliac și trandafir, cu femei frumoase și cu haimanale, cu bănci pe care poți să-ti odihnești beția, cu arbori umbrosi și seculari, de care îți poți rezema inima și capul"; "foarte adesea, în Cișmigiu se întâmplă și câte-o sinucidere: din dragoste, din mizerie sau din chef. Omul se așază pe bancă, se uită împrejur să nu-l vadă cineva și își sloboade un glonț în inimă sau în tâmplă. Apoi revolverul îi cade la picioare și el apleacă frumos capul la stânga, zâmbind în sânge. Și moare cu amurgul în ochi ... ce frumos e Cișmigiul și ce vesel".

Toamnele bucureștene: "zilele sunt mai calme, amurgurile prelungi, nopțile bețive. Soarele apune într-o baltă imensă de sânge și e sânge peste tot cerul și peste tot orașul"; "în amurg nu mai este liniște: e tăcere. O tăcere îngândurată, nostalgică și sângerie".

Localuri de petrecere: "Capitala are foarte multe localuri de petrecere și foarte diverse, împrăștiate pe toate străzile, pe toate bulevardele, în toate piețele, în toate fundăturile. Și sunt toate pline, de dimineață până seara, de seara până dimineața".

Ceasornicele publice: "În București nu sunt ceasornice publice" (ca în Praga, unde bat unitar și melodios).

Lipscanii: "formează un cartier întreg, cel mai bogat, cel mai vast, cel mai negustoresc, cel mai zgomotos din București și cel mai agitat. Căci tot de Lipscani ține Smârdan, Șelari, Bărăției, Carol, Moșilor etc (...) aici sunt cele mai vestite bănci, magazinele cele mai mari, cele mai diverse și cele mai numeroase. Fiecare casă este un magazin sau o instituție; fiecare bărbat - un negustor, fiecare femeie - o vânzătoare, o casieriță sau o patroană".

Șoseaua: "începe din piața Victoriei și duce la Băneasa. Largă și dreapta și curată, cu alei pentru pietoni și călăreți, mărginite de tei și de castani, șoseaua Kiseleff surprinde ca un cadou, minunează ca o poveste" (...) este îmbrățișată de clădiri vaste, cu flori și cu arbori seculari. Fiecare casă are de asemenea grădina ei, cu teiul și cu castanul ei, cu iederă și cu trandafiri care se cățără până sus, la fereastră" (...) peste tot este un verde crud (...) și în pomi sunt păsări care ciripesc, care se joacă și care cântă ca în pădure."; "sunt bănci pe șosea. Și scaune. Pe bănci se stă gratis; pe scaune, cu plată: 2 lei. Sunt și restaurante cu grădini și lampioane. Într-un chioșc cântă muzică militară, într-altul orchestra. Pe rând. Lumea din grădină mănâncă, bea și dansează. Lumea de pe scaune și bănci ascultă muzică și se uită"

Cartierele boierești: "aliniat, asfaltat, liniștit și înflorit, parcul Filipescu se așterne între Șoseaua Jianu și Calea Dorobanți. În jos, tot așa, cu străzi drepte și scurte, care se întretaie formând pătrate și dreptunghiuri de vile românești și cubiste, cu grădini și cu garaje - parcul Bonaparte. Aici stau boierii și parveniții. Toate casele au perdele până jos. Pe străzi, o liniște atât de mare, încât poți s-auzi, dacă asculți cu atenție, cheia în casa de bani, poți s-auzi fâșâitul hârtiilor de bancă. Nici un restaurant. Nici o cârciumă. Nici o bodegă. Nici un chiot."

Mahalaua: "în unele locuri, mahalaua se întinde până aproape de centru. Iar în unele locuri, se învecinează cu cartierele boierești" (...) omul de la mahala este legat de mahalaua lui, de strada lui, de căsuța și de vecinii lui, ca țăranul de brazdă. Nu s-ar muta cu nici un chip și nu s-ar muta mai ales în centru"; "mahalaua e patriarhală și cu oameni tare de treabă și cu femei gospodine. Cam rele de gură, nu-i vorbă, și cârcotașe. Dar nu țin la supărare. Dușmancele de ieri sorb azi împreună cafeaua și stau de vorbă ca două prietene adevărate".

Dincolo de mahala: "orașul nu se ispraveste în toate părțile la marginea mahalalei, de unde s-ar putea crede că începe câmpul. Nu. De aici încep maidanele, locuite de țigani și bătute, noaptea, de haimanale și pungași. Țiganii locuiesc în bordeie și se îndeletnicesc cu de toate: cu mici furturi, cu mici meșteșuguri... Hrana și-o scot din ceea ce produce maidanul, pe care sunt cărate gunoaiele orașului. Scotocesc grămezi de gunoi unde găsesc carpe, oase, fier vechi și alte..."bogății". Țigăncile mai coboară și în oraș. Le găseșți în halele centrale rezemate de bidinea, le găsești cu flori pe Calea Victoriei, sau cu porumbi fierți. Fiecare cu specialitatea ei. Parte din țigani și copiii mai răsăriți coboară de asemenea în oraș unde muncesc ca salahori sau fac pe văcsuitorii de ghete sau pe lăutarii la cârciumile de la periferie". (ne spune autorul că țiganii își spuneau "romi", nu țigani)

Parcul Carol: "parcul Carol este mai întins decât Cismigiul (...) altădată aici erau mlaștini, țânțari și loc pentru depozitat gunoaie (...) lacul se întinde pe sub poduri de lemn de mesteacăn ocolind o insulă din care țâșnește, suplă și albă, moscheea făcută după fantezia Reginei - poete Carmen Sylva"

Primăvara în cetate: "primăvara nu vine încet, ca toamna. Vine deodată și întreagă, vine de sus și de jos și din larg, vine ca o biruință și rămâne că o victorie: luminoasă și pură. Auzi mugurul cum plezneste și-l vezi cum se dezghioacă. Sunt albe casele, sunt albe tramvaiele, e albă lumea și tânără. Miroase a brazdă și a văzduh. Cerul e sus de tot, atât de sus și de limpede că nici nu-l vezi. Ți-l arată soarele (...) Calea Victoriei geme. Peste tot, femei elegante și ireal de frumoase. Fiecare femeie are un buchet de violete în piept, fiecare bărbat are o floare la butonieră (...) cârciumile au scos grătarele afară. Pe geamuri, în loc de "țuică fiartă" se vede de la distanță un alt manifest: Țapul - 6 lei, Halba - 9 lei"

Cinematografele: "altădată, îndrăgostiții se întâlneau în cofetării, mâncau prăjituri și își spuneau că se iubesc. Astăzi, se întâlnesc la cinematograf, mănâncă alune americane și caramele" (în cinematografele din mahala se fuma, se discuta, se făceau glume)

Floraresele: "dacă n-ați văzut dimineața de noapte cum coboară țigăncile-n oraș cu coșurile pline de flori, în cap, să șțiți că ați scăpat un spectacol cu totul rar și mai ales cu totul bucureștean. Este ca și cum n-ați văzut în viață dumneavoastră un răsărit de soare în Mai, peste o livadă înflorită sau un apus de soare pe mare, în Septembrie (...) sunt două feluri de florărese: unele care vând pe stradă, altele care vând în localuri"

Capșa: "cafeneaua scriitorilor și a artiștilor. Aici îi găseșți aproape pe toți, cu șvartul dinainte sau cu paharul cu apă sau cu nimic pe masă. Dar nu vin numai scriitori și artiști. Vin și oameni de treabă: pensionari, profesori, militari ... Ba câteodată se rătăcește și câte-un samsar. Când îl identifica, chelnerul se uită strâmb la el și-l servește agresiv"; (...) masiv și cu ochelari și cu pălărie cu boruri largi, poetul Minulescu (...) el tutuieste pe toată lumea, se mută de la o masă la altă și vorbește despre toate: de mâncare, de femei, de literatură, de politică. Dacă îl contrazici țipă la dumneata, dă cu pumnul în masă, te amenință cu degetul și se congestioneaza și-i tremură buzele, se uită crunt, cu ochelarii pe frunte, cu pălăria pe ceafă (...) dar nu ține la supărare"; "la masa lui Camil Petrescu s-a așezat Șerban Cioculescu (...) are un cap de vrăjitoare: nasul ascuțit și încovoiat se întâlnește, aproape, cu bărbia, ascuțită și ea și uitându-se la nas. Își lăsase cândva barbă: un fel de cioc rar și blond, care nu acoperea nimic"; "trebuie să șțiți că la Capșa au uneori loc bătălii în toată regula. Între scriitori, bătaia izbucnește din pricini foarte neînsemnate pentru muritorii de rând: o recenzie nu tocmai favorabilă, un articolaș cam perfid, o bârfeală ... câteodată și o virgulă, o singură virgulă, este pricină de bătaie"; "Capșa știe tot, vede tot, hotărăște tot. Capșa nu este numai o simplă cafenea, unde se bea șvartul cel mai bun și se mănâncă cele mai bune prăjituri. Este un birou de informații politice, literare, artistice și mondene. Este o istorie, Capșa, o cronică și-o pasiune".

Parcul Ioanid: "în parcul Ioanid vin numai perechi îndrăgostite (...) la Bucureșți nu se iubește în două locuri la fel. Atfel se iubește în Cișmigiu, altfel în Parcul Carol, altfel în Parcul Ioanid. În Cișmigiu, fericirea îndrăgostiților e spectaculoasă și uneori trivială - cearta e tragică; în Parcul Carol, lumea iubește cum mănâncă: natural. Și tot așa se ceartă. În Parcul Ioanid, e ceva melancolic, tăcut și trist, aproape".

Oltenii: "oltenii calcă apăsat, împletind picioarele sub greutatea coșurilor. Strigă pătrunzător și repezit, strigă cântat sau monoton" (vând cărbuni, fructe, legume, zarzavaturi, pește) (...) "la casele boierești stăpâna nu se vede - Olteanul îi vinde servitoarei, care alege și plătește. După ce se cunosc bine, încarcă nota amândoi: olteanul încarcă nota servitoarei, servitoarea, nota cuconiței".

Deputații: "domnii deputați sunt gravi, preocupați și cu serviete".

Ministerele: "este regulă: accesul publicului în ministere nu e permis decât după ora 11.00. Lumea, însă, se îngrămădește la ușă cam de la 8.00 și face coadă" (...) "în sfârșit, pe la ora 11.30 ușile se deschid și lumea întră grămadă (...) se înghesuie ca oile, se înțepenesc câte 5-6 între canaturile ușii, fiecare căutând s-o ia înaintea celuilalt, măcar cu un centimetru".

La oficiul de stare civilă: "ca și la dricari, la Oficiul Stării Civile cununiile sunt pe clase: I-a, a II-a, a III-a. Fiecare clasă cu taxa și ceremonialul ei. La clasa I-a vin boierii. Aici, perechile se cunună separat într-o sală mare și decorată. Câteva tablouri, draperii la uși, un covor, câteva fotolii ... dacă perechea este mai de neam sau dacă unul dintre martori este un membru marcant al partidului la putere, cununia are loc în sala festivă a Primăriei și oficiază chiar domnul Primar în persoană. La clasa a II-a se cunună lumea de jos. Sala este mai simplă și mai mică. Perechile și martorii stau înghesuiți și pălăvrăgesc. La clasa a III-a se cunună lumea de jos. Ceremonia se oficiază în hol, care servește în zilele celelalte de sală de așteptare. Pe jos, ciment. Pe uși și pe pereți, cartoane, cu indicația biroului și cu diverse interdicții: Fumatul oprit, Nu scuipați pe jos, Nu ne țineți de vorbă (...) în cele patru colțuri câte-o scuipătoare și 2-3 bănci de brad, infirme. La clasa a II-a și a III-a cununia se face în bloc. Perechile sunt aranjate în formă de potcoavă".

Moartea în București: "În capitală se nasc zilnic 45 de suflete și mor vreo 30" (...) spectacole fastuoase sunt toate convoaiele mortuare care trec pe Calea Victoriei. Stârnesc numai admirație și bârfeli" (...) "la mahala înmormântările se fac ca la țară: cu tărăboi. Mortul este jelit două zile de familie, de neamuri și de vecini, care vin cu lumânări subțiri de ceară, în capul gol și cu flori din grădină".

Săptămâna cărții: "tradiția de a consacra o săptămână întreagă cărții pe tot cuprinsul țării este în vârstă de doi ani" (...) în 1933 expoziția cărții s-a făcut în holul Teatrului Național. Domnii editori și-au aranjat raioane de desfacere, decorate frumos de regizorul Teatrului, și-au așteptat la tejghea, vânzarea. Iar domnii scriitori, pieptănați, cu pantalonii la dungă și cu condeiele ascuțite, așteptau să semneze autografe. Expoziția a fost deschisă de M.S Regele care a venit cu tot guvernul" (...) la un raion pe care și l-a aranjat singur, Minulescu stă pe scaun ca un patron, cu familia lângă el:

- Nu răsfoi cartea, domnule! strigă, apărându-și marfa cu palmele desfăcute. C-o murdărești. Ce! Cartea e stambă, s-o pipăi? Sau cauți poze? Poze nu are.

Lângă el, la raionul Adevărul, Liviu Rebreanu, masiv și alb, de asemeni cu familia, iscălește mereu. Într-un colț, dramaturgii Caton Teodorian, Mihail Sorbul, Ion Marin Sadoveanu și Tudor Mușatescu".

Vara: "pleacă în concediu și la băi primele serii. Lumea bună începe să se pregătească și ea de plecare. Deocamdată, a tras obloanele. Grădinile de vară sunt ticsite, magazinele pline, croitoresele nu pot prididi lucrul" (...) iulie, primele zile de foc. Soarele se uită drept în creștet și arde. Asfaltul arde și el și-ți trimite în nas o căldură mirosind a smoală, care te înăbușă. E moale asfaltul, ca pâinea dospită. Calci pe el și lași urme. Te uiți disperat după un petic de umbră, dar e cald și la umbră. Frunzele castanilor de pe bulevard sunt fierte. Și albe. Stă praful pe ele, ca bruma. Căldura începe în zori. Când răsare soarele, termometrul urcă la 30 de grade. Lumea gâfâie și se uită în sus. Cerul e de sticlă. Negustorii varsă căldări cu apă de la gheață în fața magazinelor. Din trotuar, ies aburi și peste câteva minute, piatra e uscată. Iar peste un ceas, arde" (...) iar când adie vântul e și mai rău, pentru că este un vânt de foc și praf care-ți pătrunde în ochi, în nări și în urechi" (...) iar noaptea te perpelești în pat, gol și cu toate ferestrele deschise pe care năvălește căldura în valuri".

Moșii: "nici azi nu știu precis ziua oficială a deschiderii Târgului Moșilor. Știu numai atât, că târgul se deschide vara. Și ține o lună, mi se pare. Oficial. Că altfel rămâne deschis vreme mai îndelungată" (...) cei care gustă tot farmecul Moșilor sunt provincialii. Unii au venit special, alții au venit după treburi și s-au abătut și pe la Moși. Cercetează bâlciul cu de-amănuntul, se pozează în ținută eroică, studiază 20 de minute roata norocului, înainte de a pune mâna pe spiță...El vede în fiecare negustor un bandit sau cel puțin un escroc, în fiecare vecin un pungaș care caută să-i fure portofelul, în fiecare polițist, un impostor sau un șperțar. Provincialul se tocmește la restaurant în gura mare, strigă că a fost jefuit, apoi înjură pe domnul chelner" (...) "perechile de curând căsătorite de la mahala trebuie să vie negreșit la Moși. Dumneaei e îmbrăcată adesea în rochia de mireasă , dumnealui în haine negre și cu floarea de ginerică la butonieră. Se plimbă peste tot braț la braț și fericiți, cu amandoua perechile de socri după ei. Se pozează întâi separat ei doi, ea pe scaun, el în picioare, cu o mâna pe umărul ei sau pe speteaza scaunului, cu cealalaltă, proptită agresiv, în șold, așa cum s-au fotografiat din vecii vecilor tinerii căsătoriți. Pe urmă se pozează în grup".

Cenacluri literare: "sunt 3 cenacluri literare în București: al "Vieții literare", al "Literelor" și al "Sburătorului" (...) primele două, mult mai tinere, mult mai restrânse și mult mai modeste, se intitulează "cercuri" și nu contează. Sunt prea tinere și foarte puțin interesante. De aceea, mă voi ocupa numai de salonul literar al domnului Lovinescu. Salonul propriu-zis este un birou destul de mare, foarte înalt, cu cinci colțuri, ocolit aproape în întregime cu 3-4 rafturi de cărți legate în roșu și albastru. Mai este un divan lat așezat în colțul din dreapta, vreo 10 scaune de sufragerie, o bibliotecă, 2 fotolii, o măsuță pe care stă aparatul de radio și biroul. Ședințele au loc în fiecare duminică seară, de la 7.00. Lumea începe să sosească de la 6.00".

Studenții: "oricâtă lume ar pleca din Bucureșți, lipsa nu e prea remarcabilă. Când pleacă însă studenții, se cunoaște imediat. Strada nu mai este atât de populată și atât de vioaie, poliția nu se mai teme de manifestații supărătoare, domnii membrii ai guvernului și mai ales domnul ministru de interne - dorm liniștiți, cantinele sunt goale, căminele de asemenea. Lipsește tinerețea. Studenți au mai rămas destui în Bucureșți. Au rămas cei de baștină, au rămas cei cu slujbe, au rămas cei fără nimeni, care se simt tot atât de bine sau tot atât de rău, oriunde și lângă oricine" (...) din noiembrie însă și până în iunie, studenții și studentele se văd peste tot. Și se cunosc, chiar când nu poartă insignă la rever sau șepci. Se cunosc după servietele pline cu cursuri și cu lingerie și cu merinde, se cunosc după atitudine, după mers, după ochi. Îi întâlnești pe Calea Victoriei, îi vezi la cinematografe, la teatre, la conferințe, prin expoziții. Studenții formează majoritatea auditoriului, formează publicul cititor, formează clientela permanentă a librăriilor și a anticarilor, a bordelurilor și a medicilor specializați în boli venerice" (...) "nedumerirea mea e alta: de ce ține atât de puțin entuziasmul studenților și puterea lor de muncă, și puterea lor de răbdare și dorul lor de sacrificiu? Pentru ce studenții de ieri, astăzi profesori, ingineri, medici sau judecători nu mai formează majoritatea cititorilor, majoritatea spectatorilor, majoritatea auditorilor? Pentru ce?..."

Halele: "P'aci trec, încrucișându-se și alungându-se cele mai multe tramvaie" (...) de aici se aprovizionează toată Capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aici este și piața de flori, de-aici se pot angaja servitoare, grădinari, taietori de lemne, țigănci pentru văruit, se pot cumpără scoarțe româneșți și semințe de flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și șireturi de ghete".

Negustorii ambulanți: "pe stradă, găsești aproape tot ce-ți trebuie: de la cuțitul de bucătărie, până la covor" (...) "negustorii ambulanți sunt ca polițiștii și cocotele: împartitit pe sectoare și pe branșe".