Caragiale, tragicul destin al unui mare scriitor

Carte despre "nenea Iancu Caragiale", așa cum îi spuneau prietenii, scrisă de B.Jordan și Lucian Predescu și tipărită la Editura Cugetarea din București, în 1939.

Începe cronologic, cu data și locul nașterii: ianuarie 1852, comună Haimanale, județul Prahova. Cumva ironic, pentru că dramaturgul "n-a iubit niciodată aventura, decât pe cea de ordin spiritual".

Despre originea sa, Caragiale spunea: "eu sunt strănepotul unui barcagiu grec venit cine știe de pe unde pe meleagurile acestea". Biografii, printre care se numără și BP Hasdeu, par să fi stabilit că neamul Caragiale e de origine grecească și a venit din sudul Dunării, cel mai probabil din Albania, în timpul războaielor ruso-turce (1767-1774): Vlidico, un tânăr aventurier de 20 de ani, trece Dunărea deghizat în călugăr, într-o barcă de pescari; se înrolează că voluntar în armata Cantacuzinilor, ajunge om de încredere la curtea lui Vodă-Caragea, se căsătorește cu o ardeleancă frumoasă cu care are un singur copil: Natis (Ștefan) născut în 1780, "fire artistică și visătoare" îndrăgostită de teatru. Chiar joacă în câteva piese și câștigă admirația domniței Ralu, fiica cea mică a domnitorului Radu Caragea. Natis se căsătorește cu o admiratoare, fiica unui clucer, cu care are 3 băieți și o față. Toți fii lui Natis au devenit actori și au contribuit la crearea teatrului românesc.

Cel mai mare dintre frați, Costache Caragiale, dobândește faima ca actor și organizator de teatru la Botoșani, apoi la Iași și în cele din urmă la București, unde înființează primul teatru public și pune bazele Teatrului Național (în timpul lui Vodă Știrbey). Printre actori se numără Fanny Tardini și Mihail Pascaly. Costache Caragiale scrie și piese. 

Fratele cel mic, Iorgu, începe să joace și el în piesele de teatru puse în scenă de fratele mai mare. Teatrul Național sub conducerea lui Costache întră însă în faliment și urmează directoratul lui Matei Millo, apoi al lui CA Rosetti. 

Costache Caragiale moare în sărăcie, împreună cu soția sa, și ea actriță: "în 1877, Costache Caragiale se stinge, chinuit de boala lui de inimă, în cea mai neagră sărăcie".

Vine revoluția de la 1848 și cei trei frați, Costache, Iorgu și Luca, sunt acuzați că sunt venetici și antirevolutionari, pentru că n-au participat.

Luca, fratele mijlociu, este tatăl celebrului dramaturg și cel mai puțin interesat de artă dramatică. Îi plac stabilitatea și siguranța, strânge ceva avere, dar pierde totul și se stinge și el în sărăcie. Se căsătorește tot cu o actriță, Caliope, care îl convinge să între și el în teatru și așa ajung să joace deseori împreună frații Caragiale. Luca n-are însă nici talent și nici pasiune. Divorțează și de soție și de teatru și se retrage la țară, la Haimanale, unde cumpără o fermă și se recăsătorește cu brașoveanca Ecaterina Muru, "o femeie liniștită și harnică". Pleacă din Haimanale, unde "viață e prea săracă în aspecte, prea monotonă" și se mută la Mărgineni, unde afacerile nu merg la fel de bine și unde îi cuprinde sărăcia. Familia se mută în Ploiești, într-o casă cu chirie, și Luca se angajează funcționar: "ducea o viață liniștită de intelectual provincial, câștigând atât cât să poate face față, cu modestie, obligațiilor casnice și sociale". Luca moare sărac, lăsându-și soția văduva cu 2 copii: Lenci (Elena) și Ion.

Caragiale a murit în 1912, la Berlin, pe Innsbruckerstrasse 1.