Mai am un singur dor - Eminescu

Mai am un singur dor 

Mai am un singur dor: 

În liniştea serii 

Să mă lăsaţi să mor 

La marginea mării; 

Să-mi fie somnul lin 

Şi codrul aproape, 

Pe-ntinsele ape 

Să am un cer senin. 

Nu-mi trebuie flamuri, 

Nu voi sicriu bogat, 

Ci-mi împletiţi un pat 

Din tinere ramuri. 

Şi nime-n urma mea 

Nu-mi plângă la creştet, 

Doar toamna glas să dea 

Frunzişului veşted. 

Pe când cu zgomot cad 

Izvoarele-ntruna, 

Alunece luna 

Prin vârfuri lungi de brad. 

Pătrunză talanga 

Al serii rece vânt, 

Deasupră-mi teiul sfânt 

Să-şi scuture creanga. 

Cum n-oi mai fi pribeag 

De-atunci înainte, 

M-or troieni cu drag 

Aduceri aminte. 

Luceferi, ce răsar 

Din umbră de cetini, 

Fiindu-mi prieteni, 

O să-mi zâmbească iar. 

Va geme de patemi 

Al mării aspru cânt… 

Ci eu voi fi pământ 

În singurătate-mi.