CASA MEMORIALĂ GEORGE COȘBUC

Dacă ajungi prin Bistrița-Năsăud, în localitatea George Coșbuc, e mare păcat cultural să nu te oprești acolo, la numărul 140. Nici eu n-am ajuns până acum, deși mi-am propus de câțiva ani.

Numele așezării nu e pus la întâmplare, ci e al poetului plugarilor și al frumuseții satului românesc: George Coșbuc.

Și dacă n-ai auzit până acum acest nume fie n-ai trecut prin școală, fie azi educația națională și-a pierdut sensul.

Când s-a nasut Coșbuc, în 1866, satul se numea Hordou. 

Casa memorială a fost ridicată prin 1840 și-n ea a locuit poetul cu familia sa numeroasă - bunicul, părinții, frații și surorile. 

După moartea părinților, prin înțelegerea copiilor, casă rămâne proprietatea celui mai mic dintre frați, Aurel. La rândul lui, acesta o va lasă moștenire fiului sau, Sebastian. 

În 1954 statul român cumpără proprietatea de la văduva lui Sebastian și amenajează o casă memorială de literatură - prima de acest fel din spațiul românesc.

Muzeul a funcționat însă parțial încă din vremea în care fratele scriitorului, Aurel, locuia în casă împreună cu familia. În acea vreme, doar două camere muzeale erau dedicate poetului Coșbuc și doar acestea se puteau vizita.

În 1954 casă este restaurată după original, integrată circuitului cultural și deschisă complet publicului. 

Mai târziu s-a construit un șopron pentru expoziția de obiecte gospodărești, s-a amenajat un amfiteatru în curtea casei, s-a refăcut moara coșbucenilor, a fost asfaltată strada morii și pietruită poteca de la moară.

Primele trei odăi - chilia, salonul și tinda, intenționează să recompună atmosfera idilică și patriarhală din vremea copilăriei lui Coșbuc, prin expunerea de obiecte care au aparținut familiei: piese de mobilier, cărți, tablouri de familie și obiecte decorative.

Din ceea ce am văzut digital, muzeul e destul de sec amenajat. Foarte puține obiecte și în general o atmosferă de birou impersonal mai degrabă decât de casă memorială. Geam și inox în exces, care contrastează neplăcut cu atmosfera idilică pe care o asociem cu Coșbuc. 

Cele mai potrivite cu ideea de poet al plugarilor și al naturii sunt tavanul, realizat din bârne solide vopsite maro închis, și tinda, unde s-a recreat parțial o atmosferă țărănească de secol XIX.

La exterior, casa arată foarte bine - mărturie a arhitecturii rurale din acele vremuri: joasă, cu ferestre potrivite că mărime, înfrumusețate de un cadru sculptat și protejate de obloane de lemn.

În curtea casei există și un bust al poetului.

Acum, după ce-am văzut muzeul printr-un tur virtual, declar cu amărăciune că sunt dezamăgită. Împrejurimile sunt la fel de anoste ca și muzeul, nu e pic de verdeață și nimic nu emană o vibrație idilică. Ar fi și greu - muzeul e ascuns între hidoase case lipsite de grădini sau măcar flori la ferestre și complet lipsite de personalitate, iar în interior găsim o sărăcie de piese de mobilier și prea multă modernitate înecată în inox. 

În concluzie, retractez îndemnul vizitei la casa natală a lui Coșbuc și sfătuiesc mai degrabă turul virtual (https://www.complexulmuzealbn.ro/ro/secții/muzeul-memorial-george-coșbuc-coșbuc), cel puțin până ce autoritățile mai animează locul și până ce localnicii înțeleg că satul ăla e sterp și depersonalizat.  

Așadar, Coșbuc rămâne deocamdată icoană în sufletul și mintea noastră, prin poezia sa. 

Foto sus: sora poetului împreună cu soțul ei, Zagrai

Foto jos: George Cosbuc